Vorbe

V O R B E

                                                                           de Mihai Constantinescu

            I s-a dat omului vorba spre a-şi ascunde gândul. Întotdeauna mi s-a părut această zicere una din cele mai cinice ce s-a spus vreodată. Este ca şi cum cuvintele ar fi spre a înşela şi induce în eroare. Desigur nu este întotdeauna aşa. Dar cine poate spune când cuvintele vehiculează un gând cinstit sau, dimpotrivă, o reprezentare falsă? Despre  acest din urmă aspect voi spune câte ceva. Mai întâi sunt cuvintele otrăvite. Însămânţarea cuvintelor otrăvite este o tehnică atât de răspândită încât de multe ori nici nu mai poate fi detectabilă. „Nu poţi dacă nu…” – şi astfel cel care aruncă vorba pune în sarcina altuia ceea ce el poate ar face. „Îl pândeşte la cotitură” – am văzut astfel cum dintr-o vorbă otrăvită prietenii au devenit duşmani. „Ştii că …” – practic, cu o asemenea insinuare, se poate pune în sarcina cuiva aproape orice. „Da. Dar cum a reuşit?” Întrebarea are în ea şi un răspuns care, chiar dacă nu e precis, sugerează cel puţin o incorectitudine. Cuvintele otrăvite sunt menite să ucidă. Nu o fac, însă, imediat. Efectele lor se cumulează în timp. Şi astfel poţi fi la un moment dat învinuit de ceva ce nici nu ai gândit. Iar cel ce a ţesut urzeala adesea iţi va strânge călduros mâinile spunându-ţi: „Ce mai faci dragă prietene?”.

            O altă tehnică este a negustorilor de vise. Pot fi politicieni sau oameni de afaceri ori simpli escroci. În toate cazurile ei utilizează înseşi interesele victimei. Este firesc ca fiecare să-şi urmărească realizarea intereselor, fie acestea egoiste, fie altruiste, cu caracter colectiv. Aici intervine negustorul de vise. Cu o ţesătură abilă de cuvinte, el construieşte o reprezentare mai reală decât chiar realitatea, devenind astfel un fel de alter ego, de parcă ar fi purtătorul interesului tău. El ţese ca o plasă de păianjen în care viitoarea victimă nici nu-şi dă seama când a căzut. În fond nu cred că există un comerţ mai eficace ca cel cu speranţe. Speranţa de a-şi realiza speranţele a fost întotdeauna resortul ultim al oricărei acţiuni. Chiar şi disperarea este o modalitate deturnată a speranţei: să scapi de ceea ce nu mai poţi suporta. Încă din secolul trecut Eminescu spunea: „Speranţa înşeală pe toţi muritorii”. Când a început al doilea război mondial Hitler a promis poporului german o mie de ani pace!

            Îndeosebi în timpurile moderne, o altă tehnică de a-şi ascunde gândul o constituie înecarea ideilor în cuvinte. Este procedeul tuturor categoriilor de demagogi. Aceasta mi se pare evident. Noianul de cuvinte, ce curge ca un şuvoi, slogane, menite numai să surprindă, nimic precis, totul spre a crea doar ceaţă, reprezentări făcute anume să zăpăcească lumea, în general de protest, spre a lovi, pentru demagog esenţial este să nu i se vadă gândul că ar putea fi oribil sau atât de sărac încât să-i fie ruşine de el. Demagogul constituie o fiinţă găunoasă prin definiţie, aceasta reprezintă slăbiciunea lui. Dar înecarea ideii în cuvinte poate fi şi un stil general, nu doar al demagogului. Într-un regim de concentrare a puterii acest stil devine inevitabil, pentru că nimeni nu mai poate exprima decât ceea ce permite a fi spus, aşa încât ideea, corespunzătoare realităţii, în mod necesar trebuie escamotată. Cum? Prin înecarea ei în cuvinte. Totul devine un fel de manierism ritualizat. Fără suflet. Făcut numai din cuvinte. Îmi aduc aminte că în anii '60 exista mania unor rapoarte sectoriale care, prin repetarea lor anuală, ajunseseră deja la sute de pagini pentru fiecare activitate descrisă. Nimeni nu citea această maculatură, ce se repeta de la an la an. Nimic nu se reproduce mai fidel decât prostia. Într-unul din aceste rapoarte cineva scrisese că dacă destinatarul raportului va citi până la o anume pagină – era undeva, pe la pagina 250 sau 300 – oferă o masă, dacă nu, o va da cel ce ar fi trebuit să citească raportul. Era un pariu. La data fixată prin pariu destinatarul raportului s-a pomenit cu nota de plată iar el achitat-o, deoarece neajunsul ar fi fost mult mai mare dacă ar fi refuzat-o. Este uluitoare uşurinţa cu care oamenii fac lucruri inutile. Poate de aceea înecarea ideii în cuvinte nici nu va dispare aşa repede. Dacă va dispare, cândva ….

            Unii obişnuiesc să nu spună ce gândesc, ci doar să sugereze. „Ştiu eu …?”. Nu e vorba de cel care lămurit arată cât ştie, afirmându-şi ignoranţa pentru restul, ca o provocare adresată altora spre a merge mai departe. Mă refer la tehnica acelora care doar sugerează, spre a  putea oricând reveni. Este o tehnică a laşităţii. Ceea ce ei urmăresc este să cadă întotdeauna în picioare. „Asta am spus şi eu!” indiferent care ar fi concluzia discuţiei. Utilizarea cuvintelor reprezintă o problemă de probitate. „Ein Mann, ein Wort”. Această frumoasă vorbă a nemţilor – un om, un cuvânt – este expresia individului liber, funciarmente cinstit, deoarece nu poţi fi astfel fără eliberarea de minciună. Cuvintele au viaţa lor, o frumuseţe în sine, pentru care mărturie stau capodoperele literaturii şi ale culturii orale, dar cu o singură condiţie, absolută nu relativă, să exprime gândul ce constituie sinteza omului integral.