SOLIDARITATEA INTRU TICALOSIE

                                         SOLIDARITATEA INTRU TICALOSIE

de Mihai Constantinescu

                        Adesea, ceea ce m-a uluit este trăinicia solidarităţii dintre nemernici. Ei s-ar putea urî sau numai şicana, utilizând în acest scop, toată gama de mijloace de care dispun: minciuna, demagogia, înşelăciunea, lovitura sub centură, etc. Dar daca interesele lor de ansamblu sunt, într-un fel, afectate sau, chiar, numai ameninţate, reacţia va fi promptă, fermă şi eficace, aproape instinctivă: foştii rivali devin tovarăşi. Iar solidaritatea lor astfel constituită este cu atât mai puternică cu cât ceea ce îi uneşte are un caracter mai nedemn. Scopul îl constituie apărarea de răspundere a unuia dintre ei pentru o crimă ce i se impută? Cu toţii vor fi de acord, deoarece astfel se apără şi pe ei înşişi, dacă ar fi să facă o asemenea faptă. Ce contează că, astfel, săvârşesc o injustiţie. Solidaritatea întru ticăloşie este îndeosebi pentru apărarea de răspundere. In rest,  interesele comune sunt mai rare. Dar apărarea de răspundere constituie o situaţie limită, deoarece singurul adversar implacabil al oricărei nedemnităţi sau nelegiuiri este justiţia.

                      Cândva m-am întrebat dacă solidaritatea întru ticăloşie reprezintă consecinţa unei norme morale, a loialităţii. S-ar putea crede că da în faţa cerbiciei cu care unii rezistă la toate presiunile exercitate asupra lor pentru a-i trăda pe ceilalţi. Nu cred, însă, că este aşa. Ar fi o soluţie antinomică. Binele, şi, deci, norma morală ca expresie a sa, nu poate fi în slujba răului. Ele se exclud. De aceea, o asemenea cerbicie nu-i decât solidaritate întru ticăloşie, ce reprezintă condiţia sine qua non pentru realizarea ei. Fără o asemenea solidaritate ticăloşia ar fi neputincioasă, aşa încât ceea ce explică solidaritatea îl constituie faptul că ticăloşia în legătură cu care ea s-a constituit apare mai importantă decât îndreptarea ei.

                     Solidaritatea întru ticăloşie este o lege de fier. De aceea ea nu priveşte, cum s-ar putea crede, doar pe criminali sau hoţi sau alţi fără-de-lege. Este îndeajuns ca unii să aibă o conştiinţă încărcată, cum ar fi în cazul sentimentului datoriei neîmplinite, pentru ca o asemenea solidaritate să se constituie ca de la sine. De aceea, într-o atare împrejurare, dacă unul ar fi ameninţat de pericolul angajării răspunderii sale, indiferent care ar fi fapta, toţi ar sări în apărarea lui. Cum ar putea fi altfel când solidaritatea întru ticăloşie constituie, în ultimă analiză, consecinţa reprezentării unui păcat comun. Ea este o reacţie de apărare unei asemenea conştiinţe ce ştie că nu se poate izbăvi. De aceea ce îi mai rămâne decât să se apere! Pentru ei, purtătorii unei asemenea conştiinţe, numai ei contează.

                    O asemenea atitudine nu reprezintă expresia unui interes de grup. Mai bine spus ar putea fi, dar nu în mod necesar, deoarece solidaritatea întru ticăloşie este mai mult decât ocrotirea unui astfel de interes. Ea are ca obiect, în ultimă instanţă, protecţia unui mod de viaţă şi a regulilor care îl definesc. De aceea se şi manifestă atât de spontan, ca un act de credinţă. „Spune-mi cu cine te aduni ca sa-ti spun cine eşti” zice românul. „Cine se adună se aseamănă”. Multă înţelepciune. Solidaritatea întru ticăloşie nu-i decât una din întruchipările acestor proverbe.