Reversul medaliei

REVERSUL MEDALIEI

 

de Mihai Constantinescu

         „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singuri!”. Acest proverb românesc sintetizează, parcă, o experienţă seculară. Să fi fost, oare, de întotdeauna, la noi, ca cel ce îţi este apropiat să fie primul care te trădează sau ca cineva să-ţi promită sprijinul ca astfel mai uşor să te poată înşela? Astăzi, pentru mulţi, a promite nu are nici o valoare, sau, cel mult, constituie un mijloc pentru a scăpa de cel care le solicită sprijinul. „A, desigur, o să ai sprijinul meu”. Toate aparenţele erau că aşa va fi. În realitate, mai bine dacă nu i-ai fi cerut ajutorul. Desigur nu toţi sunt astfel, pentru unii cuvântul dat constituie legământ. Eu mă refer, însă, la ceilalţi, pentru care loialitatea şi consecvenţa sunt concepte perimate. Pescuitorii în apă tulbure, pentru care atunci când va fi să-ţi acorde sprijinul promis aproape că nu te cunosc sau, în cel mai bun caz, vor profita de împrejurare ca să-şi arate „muşchii”, importanţa şi vanitatea lor de oameni ajunşi. Ce contează că au promis! E vina ta că te-ai încrezut în cuvântul lor. Cât timp nu trebuie să facă ceva sunt numai înţelegere şi bunăvoinţă. Când, însă, ar urma să acţioneze, devin fiare, principiali şi neînduplecaţi. Nici o grijă, vor găsi o explicaţie ca să scape de promisiunea dată. „A, nu, alta era situaţia”. Evident, o minciună, dar fiindcă ei califică situaţia, este o minciună inexorabilă. Numai pentru cel care nu înţelege acest mecanism sau, şi mai rău, pentru cel care nu vrea să accepte existenţa acestei „maladii morale”, atâtea lucruri, în viaţa noastră publică, devin de neînţeles.