CAPRA VECINULUI
de Mihai Constantinescu
La noi invidia constituie o motivaţie a
comportamentului individual şi colectiv al oamenilor, cu atât mai profundă, cu
cât este tăinuită, chiar negată. Capra vecinului: dacă vecinul are o capră şi
tu nu o ai, el trebuie să o piardă; altminteri, avantajul de care beneficiază
din cauza caprei devine intolerabil. Alţii ar spune că dacă vecinul are o capră
la care râvnesc, ei vor munci astfel încât să poată dobândi şi ei o capră.
La noi nu: vecinul trebuie să o piardă.
Este principiul egalităţii între sărăcie, al cărui resort ultim se află în
invidie. Nu există merit, deoarece primul lucru ce se va spune despre unul ce
se ridică va fi să i se nege ceea ce a obţinut. Sunt oameni care succesele
unora le resimt ca o durere fizică. Feriţi-vă de ei, oricând sunt gata să vă
înjunghie iar, între timp, tehnica lor constă în însămânţarea de vorbe
otrăvite, cu scop de a întina sau, cel puţin, de a insinua îndoiala. Iar când
vorbele otrăvite vor prinde rod, vor lovi.
„Cred că la noi invidia este ca o
moştenire ancestrală. În fond printre strămoşii noştri sunt şi geţii, despre
care grecii din antichitate spuneau că erau cei mai invidioşi dintre pământeni.
De aceea niciodată nu au putut constitui un stat: cum se ridica cineva, toţi se
solidarizau ca să-l distrugă. Autoritatea, astfel, nu era însoţită de respect
şi nici nu genera ordine ci, dimpotrivă, invidie şi contestare”. Aceste spuse
ale fostului meu profesor de engleză din liceu sunt deplin adevărate şi astăzi.
La noi „homo homini lupus est”, adică lupta fiecăruia împotriva oricui, nu are
ca resort setea de putere – prea puţini sunt cei la care dorinţa de dominaţie să fie un scop în sine –
lăcomia – românii dacă sunt lacomi este la mâncare şi băutură, lăcomia, ca
trăsătură fundamentală a spiritului, fiind, când există, îndeosebi la unele
etnii ce trăiesc printre noi şi mai ales sub forma avariţiei, ce trebuie
neapărat deosebită de cumpătare – sau altă maladie a spiritului, în afară de
invidie.
Invidia da. Ea justifică orice
contestaţie. Renumele sau averea unuia este ca o jignire adusă celorlalţi. De
aceea succesele sale nu pot fi decât nemeritate. Nimic mai uşor de închegat
decât solidaritatea incapabililor şi nimic mai simplu de făcut decât darea în pradă
a celui ce a reuşit. Dar invidia este şi mai perfidă. Ea previne orice reuşită.
Ca şi cum ar avea simţul animalului de pradă, ce îşi adulmecă victima de la
distanţă şi începe vânătoarea înainte ca ea să o fi ştiut. Este de ajuns pentru
invidios ca să simtă că unul s-ar putea ridica pentru ca să-i devină duşman.
Meritul nu are nici o valoare deoarece,
evident, că faţă de dânsul meritul celuilalt fie nu există, fie nu se compară
cu al său, chiar dacă acesta există numai în stare virtuală sau ca închipuire.
Veţi spune că o asemenea invidie este un soi de orbire? De acord. Veţi spune că
el este asemenea unui ucigaş? Aşa este. Feriţi-vă de el şi niciodată nu vă
încredeţi în dânsul iar dacă, într-un fel, îl puteţi înlătura, faceţi-o cu
sentimentul că astfel vă îndepliniţi o datorie.
Sa incercam sa muncim fiecare pentru "capra lui".
RăspundețiȘtergereDesi e mult mai usor sa darami ceva, cred ca e timpul constructiei. Fiecare dintre noi are locul lui sub soare si ar trebui sa ne vedem bine acel loc , sa fim constienti de cat putem fiecare sa realizam si sa nu vrem mai mult decat putem face. E greu dar nu imposibil