Domnul Chiriţescu Dorel Dumitru „revoluţionează ştiinţa”
Rar mi-a fost dat să citesc o „carte” atât de proastă precum cea publicată de un anume Chiriţescu Dumitru Dorel la Editura „Academica Brâncuşi” în 2010.
Mizeria pe care doar mintea autorului o ridică la rangul de carte mi-a produs sentimente dintre cele mai contradictorii: de la dispreţ la uimire, de la o uşoară jenă (adjectivul este adesea folosit de prietenul său M.P. atunci când îşi dă cu părerea despre lege) la ruşine cronică, de la deznădejde în privinţa viitorului profesiei de dascăl la revolta în faţa mutilării iremediabile a limbii române. Mizeria are un titlu: „A treia Romă”, Chiriţescu luptându-se din toate puterile lui altoite pe neputinţa-i genetică să ne demonstreze că ştiinţa de carte este un lux. Că afirmaţia lui Nicolae Manolescu privitoare la îngemănarea dintre suflet şi cărţi rămâne în sfere intangibile pentru „intelectualul de marcă” Chiriţescu Dumitru Dorel. Că el - Chiriţescu Dumitru Dorel n-a citit în viaţa lui nici măcar cât reţine un papagal inhibat în prezenţa pisicii oloage.
O primă constatare pe care o fac se referă la simbioza fără cusur între figura de agnostic şi minte-ai încâlcită, balastul – amalgam pe care-l numeşte „carte” exprimându-i perfect spiritul îmbibat de submediocritate. Dacă nu l-aş fi văzut „lucrând” cu sârguinţă la copierea unor tabele de pe paginile de internet luni în şir, citindu-i aberaţiile aş fi fost tentat să cred că autorul şi-a croit „opera” sub imboldurile beţiei. Adică, şi-a compus şi debitat mizeria beat.
Aceasta ar fi fost o scuză şi l-aş fi exonerat pe vecie de prostie. Dar autorul este profesor universitar, titlu care, cel puţin teoretic, încununează cariera unui universitar.
Aici intervine o a doua constatare, aceea legată de pericolul pe care-l reprezintă Chiriţescu Dumitru Dorel pentru cititorii neavizaţi (cei avizaţi au o singură opţiune – aruncarea la coş a „operei”), dar mai ales pentru studenţi. De ce?
Pentru că, fiind profesor universitar, insul induce convingerea că ceea ce debitează are valoarea de ştiinţă. Adică, datul cu părerea de către Chiriţescu – „profesor universitar” – pentru studenţii lui reprezintă literă de lege, etalon de referinţă în domeniu, adevăruri indubitabile. Nu reprezintă un pericol pentru studenţii, dornici să înveţe, o stare de lucruri în care, Chiriţescu Dumitru Dorel, legitimat ca profesor universitar (deci, un model epistemic pentru ei) le transmite sub autoritatea funcţiei didactice aberaţii pe care le numeşte cunoaştere?
În fine, o altă constatare care mi-a amplificat dispreţul pentru siluirea, deopotrivă, a profesiei de dascăl şi a limbii române, vizează tupeul pe care-l afişează acest personaj, permiţându-şi să-mi folosească numele în ceea ce intitulează „Mulţumiri”: „Mulţumesc pentru sprijin şi provocare profesorului Adrian Gorun.
Împreună – scrie insul semidoct – ne aflăm într-un efort de impunere pe piaţa educaţională a celui mai important proiect de educaţie, ştiinţă şi cultură din Oltenia ultimilor ani – Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu”.
Jenant şi înjositor pentru mine! Este sub demnitatea mea să fiu considerat a mă situa „împreună” cu un ins submediocru precum Chiriţescu Dumitru Dorel. Iar pentru a-şi dezvălui încă o dată, dacă mai era nevoie, caracterul specific personajelor duplicitare, cu o viclenie vecină mitocăniei, Chiriţescu Dumitru Dorel şi-a permis, fără a-mi solicita consimţământul (îi e în obişnuinţă să acţioneze în asemenea mod) să-mi insereze numele printre referenţi. Aflând abia zilele acestea despre gestul incalificabil al insului – ce-i drept mizeria numită „carte” a apărut încă din 2010, însă nu mi-a stârnit nici un interes să-i lecturez inepţiile – am hotărât să aduc la cunoştinţa cititorilor respectabilului cotidian „Gorjeanul” până la ce nivel poate coborî un „universitar”. Şi nu unul care trudeşte spre a investiga, prelucra informaţii, formula ipoteze valide şi oferi răspunsuri plauzibile în domeniul său de referinţă. Dimpotrivă, „universitarul” Chiriţescu Dumitru Dorel, cu pretenţii şi intenţii, care niciodată n-a înţeles nici ce este cu valoarea, nici de ce nu poate face casă bună oricine cu ştiinţa de carte. Şi nu este grav că el se pretinde a fi o personalitate marcantă în ale ştiinţei, ci grav este că insul crede că dogmatismul ce i-a îngheţat mintea revoluţionează gândirea umană.
Mai fac aici câteva remarci. Nu ştiu dacă Chiriţescu Dumitru Dorel a reuşit să afle, între timp, că există cel puţin două lucrări cu titlu identic sau similar: V. Em. Gâlan, A treia Romă (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968) şi Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalismului rus (Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, versiunea în limba româna). Prin urmare, „inspiraţia” şi „originalitatea” maestrului Chiriţescu Dumitru Dorel sunt „calităţi” pe care le pune, ca de obicei, între paranteze. Căci gnosticul este un univers impenetrabil pentru insul îndeletnicit cu destule altele ca să mai aibă timp şi pentru a citi.
Mizeria semnată de Chiriţescu Dumitru Dorel este departe de a întruni cele mai elementare condiţii spre a fi considerată lucrare ştiinţifică.
În cele 384 de pagini nu se regăseşte măcar o trimitere, „cartea” lui Chiriţescu Dumitru Dorel fiind lipsită de aparat critic. Nici măcar atunci când sunt preluate idei, teze, opinii ale unor autori consacraţi, acest „autor” nu recurge la aparatul critic, încercând să sugereze că el este stăpânul absolut al adevărurilor rostite de altfel şi legitimate de prestigioşi teoreticieni ai modernităţii şi modernităţii târzii. Aşa cum îi e stilul, Chiriţescu Dumitru Dorel îşi arogă merite ale muncii altora, considerând cu bădărănie că lui i se cuvine orice, chiar şi paternitatea fundamentelor gândirii politice antice sau moderne.
Stilul încâlcit şi ilogic, abundenţa în erori grosolane, dezmăţul eclectic, infatuarea şi „datul cu presupusul”, neglijenţa şi superficialitatea sunt doar câteva dintre aspectele ce se degaje pe întregul parcurs al „operei”.
Prezentăm doar câteva dintre acestea, cititorul constatând cu uşurinţă că nu merită osteneala să parcurgă o asemenea „lucrare” cu iz de maculatură.
Astfel, în Introducere, ies în evidenţă flagrante contradicţii în termeni (exemplu: „revoluţie conservatoare”) sau formulări hilare („…bântuite de stafia totalitarismului” – p. 3). Erorile (condamnabile pentru un profesor universitar cu doctorat în economie) sunt sesizabile şi pentru elevii de gimnaziu: unificarea Germaniei, de altfel, corect spus reunificarea nu a avut loc în 1989, cum scrie Chiriţescu Dumitru Dorel, ci în 1990! Mai mult, prăbuşirea regimurilor comuniste nu s-a produs într-un mod paşnic pretutindeni în Europa Centrală şi de Est (p. 3), cazul României fiind cunoscut pe toate meridianele lumii.
Apoi, pentru anul 1989, este inadecvată titulatura Rusia; pentru acest spaţiu geopolitic statul se numea Uniunea Sovietică sau URSS. Cum greşit este utilizarea termenului America de către „eruditul” Chiriţescu Dumitru Dorel (este bine să afle şi el că America este un continent şi nu un stat sau o naţiune!).
În text, se poate observa cum „ilustrul cercetător” costată: „ America s-a impus ca fiind cea mai importantă dintre naţiunile lumii…(p. 3). Sau: „Ţara mea era un spaţiu al nimănui, uitat la graniţa cu Imperiul Rus, o lume fără proiect şi fără speranţă. Se pot spune multe despre comunismul românesc. Voi aminti ferocitatea instalării sale prin distrugerea a tot ce am avut mai bun. Prin aceasta URSS parcă şi-a luat revanşa pentru alianţa cu Germania în Al Doilea Război Mondial. Totul a fost distrus şi regândit pe fondul unei permisivităţi şi al unui colaboraţionism pe care nu îl putem scuza nici azi” (p. 4).
Halal ştiinţă, ucigătoare logică, strălucită acurateţe, impecabil limbaj!!!
Să mai adăugăm expresii şi construcţii „alese”: „au fost umplute închisorile”; „dictatura regelui Carol al II-lea” (sic!), „cauze” şi „scuze” ce „ţin şi de un anumit mod de a fi care poate fi mai puţin scuzat”; „comunismul a reuşit teribil de bine şi nici că se putea altfel”; „dacă americanii nu ar fi ezitat”; „lumea româneasca a păcătuit mult prin exces”; „aici s-a suferit de foame şi de frig în timp ce părinții noştri ţineau mâna pe strung şi spuneau poezii despre ce bine este în epoca Ceauşescu”; „am fost o ţară de miliţieni şi securişti” (pp 4-6).
Ceea ce uimeşte este capacitatea „de excepţie” pe care o are Chiriţescu Dumitru Dorel în a absolutiza, generaliza, dar şi dezinforma. Iată-l „dezbrăcat” de orice constrângere: „Se turna mult la securitate iar aparatul de represiune era «fericit» să constate în fiecare zi cât de puternic poate fi. În ultimele decenii îşi rafinaseră metodele. Nu te lăsau la o şcoală bună, nu te promovau, îţi racolau copiii ca informatori, te condamnau la foame şi frig”.
Şi continuă în acelaşi tablou apocaliptic: „Fac parte din ultima generaţie studenţească a «Epocii Ceauşescu». Îmi amintesc cum la şcoală nu se învăţa nimic, totul fiind profund ideologizat, cum pe profesorii eminenţi ii puteau număra pe degetele de la o mână, restul fiind foşti elevi sau studenţi utecişti care terminaseră facultatea cu media 10.50, dar care musteau de mediocritate. Era simplu să ajungi chiar şi universitar şi chiar medic sau arhitect. Orice meserie, orice funcţie dacă erai omul partidului” (sublinierile îmi aparţin; p. 6). Câtă inconştienţă! Cât dispreţ faţă de şcoală, muncă, oameni! Şi te mai întrebi unde îşi are obârşia clivajul din ce în ce mai accentuat dintre generaţii! Adică, cum stă „cestiunea” stimabile? Doar mata eşti excepţia acelor timpuri şi te chinuie acum spiritul unei morale ancestrale? Ţi se potriveşte de minune nihilismul, supraevaluarea şi voluntarismul pe care ţi le-ai trasat ca imperative de viaţă!
Trec peste faptul, de altfel incontestabil, că, spre a emite măcar câteva judecăţi valide privitoare la sfârşitul anilor 80’ ai secolului trecut, importantă era surprinderea contextului internaţional în ansamblul său nu aureolat doar rolul (ce-i drept, foarte important, dar nu singular) jucat de Statele Unite ale Americii. Continuând să „revoluţioneze ştiinţa” (mai curând demonstrând cum nu se face ştiinţă), Chiriţescu Dumitru Dorel susţine (tot la p. 4): „România a fost ţara în care în cei 50 de ani de comunism nu a existat un gest de împotrivire politică importantă. Vorbesc aici despre o revoluţie, un protest, o mişcare organizată la nivel social…”.
Fals! N-a auzit „eruditul” despre rezistenţa armată anticomunistă din munţi ( care a durat până la sfârşitul anilor 50), despre greva minerilor din Valea Jiului (1977), revolta minerilor din Motru (1981), revolta muncitorilor braşoveni (1987) ş.a.?
Asemenea proteste sunt doar „gesturi individuale”? La pagina 7 Chiriţescu Dorel Dumitru „descoperă” lumea şi, încă o data, se autodescoperă ca „savant”: „În România organismele internaţionale au estimat că existau la acel moment 4 milioane de turnători. O cifră enormă care spune multe despre caracterul unei bune părţi a acestei populaţii – laş acomodativ”. Ce vrea să însemne asta, domn profesor, adică asta „despre caracterul unei bune părţi a acestei populaţii – laş acomodativ”?
Grea povară şi limba noastră strămoşească! Cât despre ştiinţă, ce să mai vorbim!
Chiriţescu Dorel Dumitru foloseşte din abundenţă limbajul de lemn. Şi aici apelăm la o frază de toată jena pentru „profesor”: „Românii s-au acomodat, am zice, cel mai bine, cu represiunea, şi datorită contextului istorico-geografic în care s-a trăit” (pp. 4-5).
El se declară anticomunist, dar se exprimă întocmai precum slujitorii regimului comunist.
Altfel, cum se justifică preluarea clasificării făcută de istoriografia comunistă referitoare la regimul lui Carol al II-lea? Se vede de la distanţă că „eroul” agnostic habar nu are de resorturile totalitarismului îndelung predate în clasele de liceu, elevii sârguincioşi ştiind distincţiile majore dintre dictatură şi autoritarisme, dintre regimurile totalitare şi regimurile autoritare.
A susţine că monarhia autoritară este un regim de dictatură regală ilustrează gravele carenţe epistemice, o cultură generală precară. Zona conceptelor este una intangibilă „profesorului”.
Afirmaţiile fără noimă, venite parcă din neuronii bătrânilor adunaţi la clacă, unde se criticau întovărăşirile şi colectivizarea, te umplu de uimire: „Dacă americanii nu ar fi ezitat şi ar fi avut un proiect mai amplu de expansiune în timpul şi după al Doilea Război Mondial – scrie universitarul –, poate că destinul nostru nu s-ar fi oprit la 1945 … Modul de a fi specific uman şi naţional a fost completat de indiferenţa şi chiar cinismul marilor puteri învingătoare”.
Stilul, străin unei lucrări ştiinţifice (nepermis nici măcar în notele lui de curs!) este un stil ce aminteşte, mai degrabă, de gazetarii proletcultişti exaltaţi: „Aici s-a suferit de foame şi de frig (…) Am fost penibili timp de două generaţii …”. Chiar, domnu’ profesor? Nu cumva penibil eşti dumneata când confunzi ştiinţa cu şuietele de prin baruri, aventurându-te să abordezi chestiuni dintr-un domeniu despre care reuşeşti să ne convingi că habar nu ai – cel al istoriei comunismului? După ce se „luptă” cu istoria, Chiriţescu Dorel Dumitru se ia din nou la trântă cu limba română, frazele abracadabrante şi împănate de contradicţii însoţindu-i crezul: acela de a scrie o „carte” care să-i încununeze „opera”: „Momentul amintit (este vorba despre decembrie 1989) a subliniat şi diferenţele uriaşe de percepţie şi de proiect din interiorul societăţii româneşti”. Asta era, domne’ – proiectul! Termen care ţi-a încremenit mintea şi de care faci uz şi abuz mai peste tot. „Proiectul” pe care-l impui ca rector al Universităţii „Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu (probabil după ce pleci la pensie!), „proiectul” pentru comunitatea locală, „proiectul” pentru România. Aici e aici, mata eşti un … vizionar. Şi nu orice fel, ci singurul! Păi, cum altfel? Iată ce spune Chiriţescu Dorel Dumitru în încheiere la nenumăratele „mulţumiri” pe care le adresează celor ce l-au „încurajat” să-şi definitiveze „opera”: „Nu în ultimul rând îi mulţumesc lui Dorin Stanciu. Nici nu pot să spun cât de rău îmi pare că, din motive pe care numai el le ştie, nu se află acum în ţară alături de mine pentru facerea şi refacerea acestei ţări (s.n.). Dar, nu se ştie … destinul …”. Prin urmare, Chiriţescu Dorel Dumitru are o misie pe care o urmăreşte în fiecare clipă a vieţii: să facă şi să refacă ţara! A ce seamănă „proiectul” cu pricina? Rămâne să stabilească cititorii. Dar îşi mai are rostul un asemenea proiect, din moment ce tot el scrie negru pe alb: „România care se afla în 1989 la marginea lumii se află acum în centrul lumii”?
Aberaţiile se înlănţuie precum mărgelele din şiragul domniţei Ralu. Mai amintim câteva: în 1989 Nicolae Ceauşescu era „sănătos tun”; „după atâţia zeci de ani de comunism în România nu există o naţiune, ci o populaţie lipsită de proiect, de orizonturi” (p.7) ş.a.m.d.
Este bine de precizat, însă că prăbuşirea comunismului nu se datorează doar Statelor Unite ale Americii, cum răspicat susţine Chiriţescu Dorel Dumitru: „Dacă America (sic!) nu ar fi fost destul de ofensivă, România azi ar fi fost o ţară comunistă, indiferent de evoluţiile din jurul său. Dependenţa faţă de Rusia era destul de mare şi Rusiei i-ar fi fost indiferent regimul politic de aici, de vreme ce chiar ea are şi azi un regim politic nedefinit” (p. 8).
Zău, domnu’ „profesor”? nu vrei să-l defineşti dumneata într-o teză de doctorat?
Şi tot la pagina 8, Chiriţescu Dorel Dumitru descoperă piatra filosofală (un norocos, ce să mai vorbim!): „… generaţiile din urmă, securiştii fundamentalişti care încă mai oftează după vremile când îşi făceau aprovizionarea «prin spate»”.
Mai este nevoie să-i demonstrăm meandrele gândirii prin care se delegitimează chiar în faţa propriilor studenţi Chiriţescu Dorel Dumitru? Să mai poposim preţ de câteva secunde printre rândurile compuse cu încăpăţânare de „universitarul” angajat în „proiecte”: „Aşa cum este îndeobşte cunoscută, economia Statelor Unite ale Americii este cea mai performantă”. Sau: „aşa cum spuneam, secolul XX a fost un secol al Americii. Pe viitor sunt de aşteptat transformări profunde în ceea ce priveşte situaţia actuală… este vorba aici despre apariţia statelor naţiune, dezvoltarea şi creşterea puternică a statelor naţiune” (p. 35). Domnule „profesor” statul-naţiune nu a apărut în secolul al XX-lea, aşa cum susţii, cu îndărătnicie şi ignoranţa infatuată, matale.
Definiţia dată de Chiriţescu Dorel Dumitru globalizării uimeşte. Doar el a „înţeles” distincţia dintre definiendum şi definiens (deşi sunt sigur că nici nu a auzit de aşa ceva), reuşind să „clarifice” procesul mai ceva decât personajele lui Caragiale. Iată definiţia: „Putem defini globalizarea ca fiind procesul dinamic de creştere al interdependenţelor dintre statele lumii, ca urmare a extinderii legăturilor transnaționale în tot mai largi şi mai variate sfere ale activităţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor o soluţionare mai degrabă globală decât naţională” (p. 36). Ei, mai rămâne ceva de spus? Cred că nici cei mai înfocaţi susţinători ai candidatului nu se mai îndoiesc de „clarviziunile” maestrului!
Cine doreşte să rămână cu gustul amar al pseudoştiinţei, cine mai crede că titlul didactic exprimă şi autoritate ştiinţifică să citească mizeria debitată de Chiriţescu Dorel Dumitru. Şi spre a nu se minuna în faţa penibilului propunem să răsfoiască paginile „profesorului”, stăruind asupra unor tabele copiate cu nenumărate greşeli (vezi p. 45, 47, 49 etc.). Atunci vom putea spune împreună: Mizerie de „carte”, ruşine cui te-a scris!
P.S. N-am vrut să scriu aceste rânduri înainte de votul din 13 februarie, Chiriţescu Dorel Dumitru fiind candidat la funcţia de rector. Ar fi fost un prilej să spună ca a fost surclasat în alegeri din pricina recenziei mele. Îl somez, însă, să-mi şteargă urgent numele din garnitura referenţilor ştiinţifici. Altfel, ne vedem în instanţă. Dacă A. Cioroianu acceptă să-i fie târât numele prin labirintul demagogic al lui Chiriţescu Dorel Dumitru, eu nu!
Adrian Gorun
