27 martie: Ziua Mondiala a Teatrului

 Ziua Mondială a Teatrului a fost creată de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul Congresului Mondial din 1961, la Viena şi a fost sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru, celebrează Ziua Mondială a Teatrului, ca un moment de afirmare a forţei de comunicare a artei scenice, ca mod de expresie a umanităţii, dincolo de toate frontierele geografice sau culturale, lingvistice, religioase sau politice. 

După cum se ştie, Institutul Internaţional de Teatru, înfiinţat în 1948 la iniţiativa UNESCO şi a unor personalităţi de seamă din domeniul teatrului, este cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului, având relaţii oficiale de consultare şi asociere cu UNESCO. ITI urmăreşte "să încurajeze shimburile internaţionale în domeniul cunoaşterii şi practicii artelor scenei, să stimuleze creaţia şi să lărgească cooperarea între oamenii de teatru, să sensibilizeze opinia publică pentru a lua în considerare rolul creaţiei artistice în domeniul dezvoltării, să adâncească înţelegerea reciprocă în vederea participării la întărirea Păcii şi Prieteniei între popoare, asociindu-se la apărarea idealurilor şi obiectivelor definite de UNESCO"În fiecare an, de Ziua Mondială a Teatrului, o personalitate din lumea teatrului sau din alt domeniu al culturii este invitată să-şi exprime gândurile legate de acest eveniment, într-un Mesaj internaţional, care se difuzează în lumea întreagă, în zeci de limbi. 

Mesajul internațional din acest an este semnat de Dario Fo, satirist, dramaturg, regizor de teatru, actor, compozitor italiat şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997

Mesaj Internaţional 

În urmă cu mult timp, Puterea a rezolvat problema intoleranței față de actorii Commedia dell’Arte prin exilarea lor în afara țării. Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie să găsească scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei. Prin urmare, conducătorii nu mai sunt preocupați de problema controlului asupra celor care se exprimă cu ironie şi sarcasm, din moment ce nu mai e niciun loc pentru actori, şi nici public căruia să i se adreseze

Din contră, în timpul Renaşterii, cei care dețineau puterea în Italia erau nevoiți să depună un efort semnificativ pentru a-i ține pe comedianți (Commedianti) la distanță, deoarece aceştia din urmă se bucurau de o mare audiență. Se ştie că marele exil al actorilor de Commedia dell’Arte a avut loc în secolul contra-Reformei, când s-a decretat desființarea tuturor spațiilor teatrale, mai ales în Roma, unde au fost acuzați de ofensă la adresa oraşului sfânt. In 1697, Papa Inocențiu XII, sub presiunea cererilor insistente din partea burgheziei conservative şi a clericilor, a ordonat demolarea Teatrului Tordinona unde, potrivit moraliştilor, se puseseră în scenă cele mai multe piese obscene. 

În perioada contra-Reformei, cardinalul Carlo Borromeo, care era activ în nordul Italiei, s-a dedicat salvării „copiilor din Milan”, stabilind o distincție clară între artă, ca formă supremă de educație spirituală, şi teatru, ca manifestare a profanului şi a vanității. Într-o scrisoare adresată colaboratorilor săi, acesta se exprimă mai mult sau mai puțin după cum urmează: “Preocupați fiind cu eradicarea buruienilor, am făcut tot ce am putut ca să ardem texte care conțineau discursuri degradante, ca să le ştergem din memoria omenirii, şi în acelaşi timp să îi aducem în fața justiției pe cei care publicau asemenea texte. Cu toate acestea, se vede că, în timp ce dormeam, Răul a lucrat cu şi mai multă şiretenie. Ce se vede cu ochiul pătrunde mult mai bine în suflet decât ce se citeşte în asemenea cărți! Cuvântul vorbit însoțit de gestul potrivit fac mult mai multă stricăciune în mințile adolescentelor şi ale fetelor tinere decât cuvântul mort tipărit în cărți. Prin urmare, se impune ca măsură de urgență să scăpăm oraşele noastre de teatre şi regizori, aşa cum facem şi cu sufletele nedorite”. 

Astfel, singura soluție pentru criză se află în speranța unei alte mari expulzări organizate împotriva noastră, şi mai ales împotriva tinerilor care doresc să deprindă arta teatrului: o nouă diasporă de Commedianti, de regizori care ar beneficia nespus dintr-o asemena poziție de dragul unei noi reprezentații.

Mesaj national

Actorul Ion Caramitru, Directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, a lansat Mesajul Naţional dedicat acestei zile, sub titlul “Teatrul poartă în fiinţa lui mesajul veşniciei”: “Urmând ciclul existenţei, dând viaţă personajelor lui etalon, Teatrul îşi asumă drept de viaţă şi de moarte asupra fiinţelor de fum pe care le însufleţeşte. Ele trăiesc încremenite între coperţi de carte şi aşteaptă răbdătoare mâinile dibace care să le pună în mişcare, să le facă să respire, să se lupte şi să moară pentru a învia din nou, de fiecare dată când cineva deschide Cartea.

Mă uit cu nostalgie în urmă şi revăd ca într-un caleidoscop miile de personaje ale Teatrului Universal şi regret nespus că am întruchipat pe scenă doar câţiva regi şi prinţi sau câţiva oameni simpli care au vrut să schimbe lumea aşa cum mi-aş fi dorit. Am mers cu ei până la capăt şi i-am adus, întregi la minte, să-şi susţină cauza în arenă.

Este loc în Teatru pentru toţi cei care au talent. Cred, însă, că pentru a face Teatru adevărat şi viu e nevoie de mai mult. Pasiune?, spun unii. Sacrificiu?, alţii. Şi una şi alta, dar, mai ales, implicarea lui adâncă în realitatea zilei, în analiza vremurilor pe care le trăim, în politica de zi cu zi. Vocaţia Teatrului este construcţia unei lumi mai bune, cu drept de preempţiune asupra bunurilor omenirii pe care trebuie să le întoarcă spre folosinţă generaţiilor care se succed.

«În vremuri de restrişte cultura se opreşte», spunea un ministru de finanţe al României, de tristă amintire.

- Nu, domnule Ministru, cultura nu se opreşte niciodată. Dacă aţi fi fost Polonius, ministrul responsabil de viaţa Danemarcei, v-aş fi spus ca Hamlet:

«Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă».

Aviz amatorilor!”.