trafic

marți, 21 februarie 2012

Vorbe


V O R B E

                                                                           de Mihai Constantinescu

            I s-a dat omului vorba spre a-şi ascunde gândul. Întotdeauna mi s-a părut această zicere una din cele mai cinice ce s-a spus vreodată. Este ca şi cum cuvintele ar fi spre a înşela şi induce în eroare. Desigur nu este întotdeauna aşa. Dar cine poate spune când cuvintele vehiculează un gând cinstit sau, dimpotrivă, o reprezentare falsă? Despre  acest din urmă aspect voi spune câte ceva. Mai întâi sunt cuvintele otrăvite. Însămânţarea cuvintelor otrăvite este o tehnică atât de răspândită încât de multe ori nici nu mai poate fi detectabilă. „Nu poţi dacă nu…” – şi astfel cel care aruncă vorba pune în sarcina altuia ceea ce el poate ar face. „Îl pândeşte la cotitură” – am văzut astfel cum dintr-o vorbă otrăvită prietenii au devenit duşmani. „Ştii că …” – practic, cu o asemenea insinuare, se poate pune în sarcina cuiva aproape orice. „Da. Dar cum a reuşit?” Întrebarea are în ea şi un răspuns care, chiar dacă nu e precis, sugerează cel puţin o incorectitudine. Cuvintele otrăvite sunt menite să ucidă. Nu o fac, însă, imediat. Efectele lor se cumulează în timp. Şi astfel poţi fi la un moment dat învinuit de ceva ce nici nu ai gândit. Iar cel ce a ţesut urzeala adesea iţi va strânge călduros mâinile spunându-ţi: „Ce mai faci dragă prietene?”.

            O altă tehnică este a negustorilor de vise. Pot fi politicieni sau oameni de afaceri ori simpli escroci. În toate cazurile ei utilizează înseşi interesele victimei. Este firesc ca fiecare să-şi urmărească realizarea intereselor, fie acestea egoiste, fie altruiste, cu caracter colectiv. Aici intervine negustorul de vise. Cu o ţesătură abilă de cuvinte, el construieşte o reprezentare mai reală decât chiar realitatea, devenind astfel un fel de alter ego, de parcă ar fi purtătorul interesului tău. El ţese ca o plasă de păianjen în care viitoarea victimă nici nu-şi dă seama când a căzut. În fond nu cred că există un comerţ mai eficace ca cel cu speranţe. Speranţa de a-şi realiza speranţele a fost întotdeauna resortul ultim al oricărei acţiuni. Chiar şi disperarea este o modalitate deturnată a speranţei: să scapi de ceea ce nu mai poţi suporta. Încă din secolul trecut Eminescu spunea: „Speranţa înşeală pe toţi muritorii”. Când a început al doilea război mondial Hitler a promis poporului german o mie de ani pace!

            Îndeosebi în timpurile moderne, o altă tehnică de a-şi ascunde gândul o constituie înecarea ideilor în cuvinte. Este procedeul tuturor categoriilor de demagogi. Aceasta mi se pare evident. Noianul de cuvinte, ce curge ca un şuvoi, slogane, menite numai să surprindă, nimic precis, totul spre a crea doar ceaţă, reprezentări făcute anume să zăpăcească lumea, în general de protest, spre a lovi, pentru demagog esenţial este să nu i se vadă gândul că ar putea fi oribil sau atât de sărac încât să-i fie ruşine de el. Demagogul constituie o fiinţă găunoasă prin definiţie, aceasta reprezintă slăbiciunea lui. Dar înecarea ideii în cuvinte poate fi şi un stil general, nu doar al demagogului. Într-un regim de concentrare a puterii acest stil devine inevitabil, pentru că nimeni nu mai poate exprima decât ceea ce permite a fi spus, aşa încât ideea, corespunzătoare realităţii, în mod necesar trebuie escamotată. Cum? Prin înecarea ei în cuvinte. Totul devine un fel de manierism ritualizat. Fără suflet. Făcut numai din cuvinte. Îmi aduc aminte că în anii '60 exista mania unor rapoarte sectoriale care, prin repetarea lor anuală, ajunseseră deja la sute de pagini pentru fiecare activitate descrisă. Nimeni nu citea această maculatură, ce se repeta de la an la an. Nimic nu se reproduce mai fidel decât prostia. Într-unul din aceste rapoarte cineva scrisese că dacă destinatarul raportului va citi până la o anume pagină – era undeva, pe la pagina 250 sau 300 – oferă o masă, dacă nu, o va da cel ce ar fi trebuit să citească raportul. Era un pariu. La data fixată prin pariu destinatarul raportului s-a pomenit cu nota de plată iar el achitat-o, deoarece neajunsul ar fi fost mult mai mare dacă ar fi refuzat-o. Este uluitoare uşurinţa cu care oamenii fac lucruri inutile. Poate de aceea înecarea ideii în cuvinte nici nu va dispare aşa repede. Dacă va dispare, cândva ….

            Unii obişnuiesc să nu spună ce gândesc, ci doar să sugereze. „Ştiu eu …?”. Nu e vorba de cel care lămurit arată cât ştie, afirmându-şi ignoranţa pentru restul, ca o provocare adresată altora spre a merge mai departe. Mă refer la tehnica acelora care doar sugerează, spre a  putea oricând reveni. Este o tehnică a laşităţii. Ceea ce ei urmăresc este să cadă întotdeauna în picioare. „Asta am spus şi eu!” indiferent care ar fi concluzia discuţiei. Utilizarea cuvintelor reprezintă o problemă de probitate. „Ein Mann, ein Wort”. Această frumoasă vorbă a nemţilor – un om, un cuvânt – este expresia individului liber, funciarmente cinstit, deoarece nu poţi fi astfel fără eliberarea de minciună. Cuvintele au viaţa lor, o frumuseţe în sine, pentru care mărturie stau capodoperele literaturii şi ale culturii orale, dar cu o singură condiţie, absolută nu relativă, să exprime gândul ce constituie sinteza omului integral.


duminică, 19 februarie 2012

Omagiu lui Brâcuşi

       Ziua de 19 februarie  constituie pentru români şi pentru gorjeni  în special, un prilej de omagiere: acum 136 de ani se năştea cel care va deveni un geniu mondial: CONSTANTIN BRÂNCUŞI.
Centrul Municipal de Cultură Constantin Brâncuşi a organizat astăzi un spectacol care a vrut să fie o îmbinare fericită între mai multe arte. Un spectacol de balet completat de muzică bună au vrut să creeze o seară specială, şi probabil a fost o seară specială , pentru că în oraşul lui Brâncuşi spiritul acestuia veghează deseori asupra noastră.
Deşi e celebru prin păsările pe care le-a creat, Brâncuşi ne-a lăsat nouă ZBORUL. Astăzi cei prezenţi în sala Teatrului Elvira Godeanu au incercat să "zboare" puţin.
Multumim celor care au organizat această seara. Centrul Municipal de Cultură Constantin Brâncuşi încearcă în ultimul timp să aducă în Gorj momente inedite de cultură.












joi, 16 februarie 2012

"A treia Roma....."


Domnul Chiriţescu Dorel Dumitru „revoluţionează ştiinţa”

          Rar mi-a fost dat să citesc o „carte” atât de proastă precum cea publicată de un anume Chiriţescu Dumitru Dorel la Editura „Academica Brâncuşi” în 2010.
         Mizeria pe care doar mintea autorului o ridică la rangul de carte mi-a produs sentimente dintre cele mai contradictorii: de la dispreţ la uimire, de la o uşoară jenă (adjectivul este adesea folosit de prietenul său M.P. atunci când îşi dă cu părerea despre lege) la ruşine cronică, de la deznădejde în privinţa viitorului profesiei de dascăl la revolta în faţa mutilării iremediabile a limbii române. Mizeria are un titlu: „A treia Romă”, Chiriţescu luptându-se din toate puterile lui altoite pe neputinţa-i genetică să ne demonstreze că ştiinţa de carte este un lux. Că afirmaţia lui Nicolae Manolescu privitoare la îngemănarea dintre suflet şi cărţi rămâne în sfere intangibile pentru „intelectualul de marcă” Chiriţescu Dumitru Dorel. Că el - Chiriţescu Dumitru Dorel n-a citit în viaţa lui nici măcar cât reţine un papagal inhibat în prezenţa pisicii oloage.
         O primă constatare pe care o fac se referă la simbioza fără cusur între figura de agnostic şi minte-ai încâlcită, balastul – amalgam pe care-l numeşte „carte” exprimându-i perfect spiritul îmbibat de submediocritate. Dacă nu l-aş fi văzut „lucrând” cu sârguinţă la copierea unor tabele de pe paginile de internet luni în şir, citindu-i aberaţiile aş fi fost tentat să cred că autorul şi-a croit „opera” sub imboldurile beţiei. Adică, şi-a compus şi debitat mizeria beat.
         Aceasta ar fi fost o scuză şi l-aş fi exonerat pe vecie de prostie. Dar autorul este profesor universitar, titlu care, cel puţin teoretic, încununează cariera unui universitar.
         Aici intervine o a doua constatare, aceea legată de pericolul pe care-l reprezintă Chiriţescu Dumitru Dorel pentru cititorii neavizaţi (cei avizaţi au o singură opţiune – aruncarea la coş a „operei”), dar mai ales pentru studenţi. De ce?
         Pentru că, fiind profesor universitar, insul induce convingerea că ceea ce debitează are valoarea de ştiinţă. Adică, datul cu părerea de către Chiriţescu        – „profesor universitar” – pentru studenţii lui reprezintă literă de lege, etalon de referinţă în domeniu, adevăruri indubitabile. Nu reprezintă un pericol pentru studenţii, dornici să înveţe, o stare de lucruri în care, Chiriţescu Dumitru Dorel, legitimat ca profesor universitar (deci, un model epistemic pentru ei) le transmite sub autoritatea funcţiei didactice aberaţii pe care le numeşte cunoaştere?
         În fine, o altă constatare care mi-a amplificat dispreţul pentru siluirea, deopotrivă, a profesiei de dascăl şi a limbii române, vizează tupeul pe care-l afişează acest personaj, permiţându-şi să-mi folosească numele în ceea ce intitulează „Mulţumiri”: „Mulţumesc pentru sprijin şi provocare profesorului Adrian Gorun.
         Împreună – scrie insul semidoct – ne aflăm într-un efort de impunere pe piaţa educaţională a celui mai important proiect de educaţie, ştiinţă şi cultură din Oltenia ultimilor ani – Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu”.
         Jenant şi înjositor pentru mine! Este sub demnitatea mea să fiu considerat a mă situa „împreună” cu un ins submediocru precum Chiriţescu Dumitru Dorel. Iar pentru a-şi dezvălui încă o dată, dacă mai era nevoie, caracterul specific personajelor duplicitare, cu o viclenie vecină mitocăniei, Chiriţescu Dumitru Dorel şi-a permis, fără a-mi solicita consimţământul (îi e în obişnuinţă să acţioneze în asemenea mod) să-mi insereze numele printre referenţi. Aflând abia zilele acestea despre gestul incalificabil al insului – ce-i drept mizeria numită „carte” a apărut încă din 2010, însă nu mi-a stârnit nici un interes să-i lecturez inepţiile – am hotărât să aduc la cunoştinţa cititorilor respectabilului cotidian „Gorjeanul” până la ce nivel poate coborî un „universitar”. Şi nu unul care trudeşte spre a investiga, prelucra informaţii, formula ipoteze valide şi oferi răspunsuri plauzibile în domeniul său de referinţă. Dimpotrivă, „universitarul” Chiriţescu Dumitru Dorel, cu pretenţii şi intenţii, care niciodată n-a înţeles nici ce este cu valoarea, nici de ce nu poate face casă bună oricine cu ştiinţa de carte. Şi nu este grav că el se pretinde a fi o personalitate marcantă în ale ştiinţei, ci grav este că insul crede că dogmatismul ce i-a îngheţat mintea revoluţionează gândirea umană.
         Mai fac aici câteva remarci. Nu ştiu dacă Chiriţescu Dumitru Dorel a reuşit să afle, între timp, că există cel puţin două lucrări cu titlu identic sau similar: V. Em. Gâlan,  A  treia Romă (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968) şi Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalismului rus (Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, versiunea în limba româna). Prin urmare, „inspiraţia” şi „originalitatea” maestrului Chiriţescu Dumitru Dorel sunt „calităţi” pe care le pune, ca de obicei, între paranteze. Căci gnosticul este un univers impenetrabil pentru insul îndeletnicit cu destule altele ca să mai aibă timp şi pentru a citi.
         Mizeria semnată de Chiriţescu Dumitru Dorel este departe de a întruni cele mai elementare condiţii spre a fi considerată lucrare ştiinţifică.
         În cele 384 de pagini nu se regăseşte măcar o trimitere, „cartea” lui Chiriţescu Dumitru Dorel fiind lipsită de aparat critic. Nici măcar atunci când sunt preluate idei, teze, opinii ale unor autori consacraţi, acest „autor” nu recurge la aparatul critic, încercând să sugereze că el este stăpânul absolut al adevărurilor rostite de altfel şi legitimate de prestigioşi teoreticieni ai modernităţii şi modernităţii târzii. Aşa cum îi e stilul, Chiriţescu Dumitru Dorel îşi arogă merite ale muncii altora, considerând cu bădărănie că lui i se cuvine orice, chiar şi paternitatea fundamentelor gândirii politice antice sau moderne.
         Stilul încâlcit şi ilogic, abundenţa în erori grosolane, dezmăţul eclectic, infatuarea şi „datul cu presupusul”, neglijenţa şi superficialitatea sunt doar câteva dintre aspectele ce se degaje pe întregul parcurs al „operei”.
         Prezentăm doar câteva dintre acestea, cititorul constatând cu uşurinţă că nu merită osteneala să parcurgă o asemenea „lucrare” cu iz de maculatură.
         Astfel, în Introducere, ies în evidenţă flagrante contradicţii în termeni (exemplu: „revoluţie conservatoare”) sau formulări hilare („…bântuite de stafia totalitarismului” – p. 3). Erorile (condamnabile pentru un profesor universitar cu doctorat în economie) sunt sesizabile şi pentru elevii de gimnaziu: unificarea Germaniei, de altfel, corect spus reunificarea nu a avut loc în 1989, cum scrie Chiriţescu Dumitru Dorel, ci în 1990! Mai mult, prăbuşirea regimurilor comuniste nu s-a produs într-un mod paşnic pretutindeni în Europa Centrală şi de Est (p. 3), cazul României fiind cunoscut pe toate meridianele lumii.
         Apoi, pentru anul 1989, este inadecvată titulatura Rusia; pentru acest spaţiu geopolitic statul se numea Uniunea Sovietică sau URSS. Cum greşit este utilizarea termenului America de către „eruditul” Chiriţescu Dumitru Dorel (este bine să afle şi el că America este un continent şi nu un stat sau o naţiune!).
         În text, se poate observa cum „ilustrul cercetător” costată: „ America s-a impus ca fiind cea mai importantă dintre naţiunile lumii…(p. 3). Sau: „Ţara mea era un spaţiu al nimănui, uitat la graniţa cu Imperiul Rus, o lume fără proiect şi fără speranţă. Se pot spune multe despre comunismul românesc. Voi aminti ferocitatea instalării sale prin distrugerea a tot ce am avut mai bun. Prin aceasta URSS parcă şi-a luat revanşa pentru alianţa cu Germania în Al Doilea Război Mondial. Totul a fost distrus şi regândit pe fondul unei permisivităţi şi al unui colaboraţionism pe care nu îl putem scuza nici azi” (p. 4).
         Halal ştiinţă, ucigătoare logică, strălucită acurateţe, impecabil limbaj!!!
         Să mai adăugăm expresii şi construcţii „alese”: „au fost umplute închisorile”; „dictatura regelui Carol al II-lea” (sic!), „cauze” şi „scuze” ce „ţin şi de un anumit mod de a fi care poate fi mai puţin scuzat”; „comunismul a reuşit teribil de bine şi nici că se putea altfel”; „dacă americanii nu ar fi ezitat”; „lumea româneasca a păcătuit mult prin exces”; „aici s-a suferit de foame şi de frig în timp ce părinții noştri ţineau mâna pe strung şi spuneau poezii despre ce bine este în epoca Ceauşescu”; „am fost o ţară de miliţieni şi securişti” (pp 4-6).
         Ceea ce uimeşte este capacitatea „de excepţie” pe care o are Chiriţescu Dumitru Dorel în a absolutiza, generaliza, dar şi dezinforma. Iată-l „dezbrăcat” de orice constrângere: „Se turna mult la securitate iar aparatul de represiune era «fericit» să constate în fiecare zi cât de puternic poate fi. În ultimele decenii îşi rafinaseră metodele. Nu te lăsau la o şcoală bună, nu te promovau, îţi racolau copiii ca informatori, te condamnau la foame şi frig”.
         Şi continuă în acelaşi tablou apocaliptic: „Fac parte din ultima generaţie studenţească a «Epocii Ceauşescu». Îmi amintesc cum la şcoală nu se învăţa nimic, totul fiind profund ideologizat, cum pe profesorii eminenţi ii puteau număra pe degetele de la o mână, restul fiind foşti elevi sau studenţi utecişti care terminaseră facultatea cu media 10.50, dar care musteau de mediocritate. Era simplu să ajungi chiar şi universitar şi chiar medic sau arhitect. Orice meserie, orice funcţie dacă erai omul partidului” (sublinierile îmi aparţin; p. 6). Câtă inconştienţă! Cât dispreţ faţă de şcoală, muncă, oameni! Şi te mai întrebi unde îşi are obârşia clivajul din ce în ce mai accentuat dintre generaţii! Adică, cum stă „cestiunea” stimabile? Doar mata eşti excepţia acelor timpuri şi te chinuie acum spiritul unei morale ancestrale? Ţi se potriveşte de minune nihilismul, supraevaluarea şi voluntarismul pe care ţi le-ai trasat ca imperative de viaţă!
         Trec peste faptul, de altfel incontestabil, că, spre a emite măcar câteva judecăţi valide privitoare la sfârşitul anilor 80’ ai secolului trecut, importantă era surprinderea contextului internaţional în ansamblul său nu aureolat doar rolul (ce-i drept, foarte important, dar nu singular) jucat de Statele Unite ale Americii. Continuând să „revoluţioneze ştiinţa” (mai curând demonstrând cum nu se face ştiinţă), Chiriţescu Dumitru Dorel susţine (tot la p. 4): „România a fost ţara în care în cei 50 de ani de comunism nu a existat un gest de împotrivire politică importantă. Vorbesc aici despre o revoluţie, un protest, o mişcare organizată la nivel social…”.
         Fals! N-a auzit „eruditul” despre rezistenţa armată anticomunistă din munţi ( care a durat până la sfârşitul anilor 50), despre greva minerilor din Valea Jiului (1977), revolta minerilor din Motru (1981), revolta muncitorilor braşoveni (1987) ş.a.?
         Asemenea proteste sunt doar „gesturi individuale”? La pagina 7 Chiriţescu Dorel Dumitru  „descoperă”  lumea şi, încă o data, se autodescoperă ca „savant”: „În România organismele internaţionale au estimat că existau la acel moment 4 milioane de turnători. O cifră enormă care spune multe despre caracterul unei bune părţi a acestei populaţii – laş acomodativ”. Ce vrea să însemne asta, domn profesor, adică asta „despre caracterul unei bune părţi a acestei populaţii – laş acomodativ”?
         Grea povară şi limba noastră strămoşească! Cât despre ştiinţă, ce să mai vorbim!
         Chiriţescu Dorel Dumitru foloseşte din abundenţă limbajul de lemn. Şi aici apelăm la o frază de toată jena pentru „profesor”: „Românii s-au acomodat, am zice, cel mai bine, cu represiunea, şi datorită contextului istorico-geografic în care s-a trăit” (pp. 4-5).
         El se declară anticomunist, dar se exprimă întocmai precum slujitorii regimului comunist.
         Altfel, cum se justifică preluarea clasificării făcută de istoriografia comunistă referitoare la regimul lui Carol al II-lea? Se vede de la distanţă că „eroul” agnostic habar nu are de resorturile totalitarismului îndelung predate în clasele de liceu, elevii sârguincioşi ştiind distincţiile majore dintre dictatură şi autoritarisme, dintre regimurile totalitare şi regimurile autoritare.
A susţine că monarhia autoritară este un regim de dictatură regală ilustrează gravele carenţe epistemice, o cultură generală precară. Zona conceptelor este una intangibilă „profesorului”.
         Afirmaţiile fără noimă, venite parcă din neuronii bătrânilor adunaţi la clacă, unde se criticau întovărăşirile şi colectivizarea, te umplu de uimire: „Dacă americanii nu ar fi ezitat şi ar fi avut un proiect mai amplu de expansiune în timpul şi după al Doilea Război Mondial – scrie universitarul –, poate că destinul nostru nu s-ar fi oprit la 1945 … Modul de a fi specific uman şi naţional a fost completat de indiferenţa şi chiar cinismul marilor puteri învingătoare”.
Stilul, străin unei lucrări ştiinţifice (nepermis nici măcar în notele lui de curs!) este un stil ce aminteşte, mai degrabă, de gazetarii proletcultişti exaltaţi: „Aici  s-a suferit de foame şi de frig (…) Am fost penibili timp de două generaţii …”. Chiar, domnu’ profesor? Nu cumva penibil eşti dumneata când confunzi ştiinţa cu şuietele de prin baruri, aventurându-te să abordezi chestiuni dintr-un domeniu despre care reuşeşti să ne convingi că habar nu ai – cel al istoriei comunismului? După ce se „luptă” cu istoria, Chiriţescu Dorel Dumitru se ia din nou la trântă cu limba română, frazele abracadabrante şi împănate de contradicţii însoţindu-i crezul: acela de a scrie o „carte” care să-i încununeze „opera”: „Momentul amintit (este vorba despre decembrie 1989) a subliniat şi diferenţele uriaşe de percepţie şi de proiect din interiorul societăţii româneşti”. Asta era, domne’ – proiectul! Termen care  ţi-a încremenit mintea şi de care faci uz şi abuz mai peste tot. „Proiectul” pe care-l impui ca rector al Universităţii „Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu (probabil după ce pleci la pensie!), „proiectul” pentru comunitatea locală, „proiectul” pentru România. Aici e aici, mata eşti un … vizionar. Şi nu orice fel, ci singurul! Păi, cum altfel? Iată ce spune Chiriţescu Dorel Dumitru în încheiere la nenumăratele „mulţumiri” pe care le adresează celor ce l-au „încurajat” să-şi definitiveze „opera”: „Nu în ultimul rând îi mulţumesc lui Dorin Stanciu. Nici nu pot să spun cât de rău îmi pare că, din motive pe care numai el le ştie, nu se află acum în ţară alături de mine pentru facerea şi refacerea  acestei ţări (s.n.). Dar, nu se ştie … destinul …”. Prin urmare, Chiriţescu Dorel Dumitru are o misie pe care o urmăreşte în fiecare clipă a vieţii: să facă şi să refacă ţara! A ce seamănă „proiectul” cu pricina? Rămâne să stabilească cititorii. Dar îşi mai are rostul un asemenea proiect, din moment ce tot el scrie negru pe alb: „România care se afla în 1989 la marginea lumii se află acum în centrul lumii”?
         Aberaţiile se înlănţuie precum mărgelele din şiragul domniţei Ralu. Mai amintim câteva: în 1989 Nicolae Ceauşescu era „sănătos tun”; „după atâţia zeci de ani de comunism în România nu există o naţiune, ci o populaţie lipsită de proiect, de orizonturi” (p.7) ş.a.m.d.
         Este bine de precizat, însă că prăbuşirea comunismului nu se datorează doar Statelor Unite ale Americii, cum răspicat susţine Chiriţescu Dorel Dumitru: „Dacă America (sic!) nu ar fi fost destul de ofensivă, România azi ar fi fost o ţară comunistă, indiferent de evoluţiile din jurul său. Dependenţa faţă de Rusia era destul de mare şi Rusiei i-ar fi fost indiferent regimul politic de aici, de vreme ce chiar ea are şi azi un regim politic nedefinit” (p. 8).
         Zău, domnu’ „profesor”? nu vrei să-l defineşti dumneata într-o teză de doctorat?
         Şi tot la pagina 8, Chiriţescu Dorel Dumitru descoperă piatra filosofală (un norocos, ce să mai vorbim!): „… generaţiile din urmă, securiştii fundamentalişti care încă mai oftează după vremile când îşi făceau aprovizionarea «prin spate»”.
         Mai este nevoie să-i demonstrăm meandrele gândirii prin care se delegitimează chiar în faţa propriilor studenţi Chiriţescu Dorel Dumitru? Să mai poposim preţ de câteva secunde printre rândurile compuse cu încăpăţânare de „universitarul” angajat în „proiecte”: „Aşa cum este îndeobşte cunoscută, economia Statelor Unite ale Americii este cea mai performantă”. Sau: „aşa cum spuneam, secolul XX a fost un secol al Americii. Pe viitor sunt de aşteptat transformări profunde în ceea ce priveşte situaţia actuală… este vorba aici despre apariţia statelor naţiune, dezvoltarea şi creşterea puternică a statelor naţiune” (p. 35). Domnule „profesor” statul-naţiune nu a apărut în secolul al XX-lea, aşa cum susţii, cu îndărătnicie şi ignoranţa infatuată, matale.
         Definiţia dată de Chiriţescu Dorel Dumitru globalizării uimeşte. Doar el a „înţeles” distincţia dintre definiendum şi definiens (deşi sunt sigur că nici nu a auzit de aşa ceva), reuşind să „clarifice” procesul mai ceva decât personajele lui Caragiale. Iată definiţia: „Putem defini globalizarea ca fiind procesul dinamic de creştere al interdependenţelor dintre statele lumii, ca urmare a extinderii legăturilor transnaționale în tot mai largi şi mai variate sfere ale activităţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor o soluţionare mai degrabă globală decât naţională” (p. 36). Ei, mai rămâne ceva de spus? Cred că nici cei mai înfocaţi susţinători ai candidatului nu se mai îndoiesc de „clarviziunile” maestrului!
Cine doreşte să rămână cu gustul amar al pseudoştiinţei, cine mai crede că titlul didactic exprimă şi autoritate ştiinţifică să citească mizeria debitată de Chiriţescu Dorel Dumitru. Şi spre a nu se minuna în faţa penibilului propunem să răsfoiască paginile „profesorului”, stăruind asupra unor tabele copiate cu nenumărate greşeli (vezi p. 45, 47, 49 etc.). Atunci vom putea spune împreună: Mizerie de „carte”, ruşine cui te-a scris!

P.S. N-am vrut să scriu aceste rânduri înainte de votul din 13 februarie, Chiriţescu Dorel Dumitru  fiind candidat la funcţia de rector. Ar fi fost un prilej să spună ca a fost surclasat în alegeri din pricina recenziei mele. Îl somez, însă, să-mi şteargă urgent numele din garnitura referenţilor ştiinţifici. Altfel, ne vedem în instanţă. Dacă A. Cioroianu acceptă să-i fie târât numele prin labirintul demagogic al lui Chiriţescu Dorel Dumitru, eu nu!

                                                                                    
                                                                                   Adrian Gorun

marți, 14 februarie 2012

Reversul medaliei


REVERSUL MEDALIEI
 

de Mihai Constantinescu


         „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singuri!”. Acest proverb românesc sintetizează, parcă, o experienţă seculară. Să fi fost, oare, de întotdeauna, la noi, ca cel ce îţi este apropiat să fie primul care te trădează sau ca cineva să-ţi promită sprijinul ca astfel mai uşor să te poată înşela? Astăzi, pentru mulţi, a promite nu are nici o valoare, sau, cel mult, constituie un mijloc pentru a scăpa de cel care le solicită sprijinul. „A, desigur, o să ai sprijinul meu”. Toate aparenţele erau că aşa va fi. În realitate, mai bine dacă nu i-ai fi cerut ajutorul. Desigur nu toţi sunt astfel, pentru unii cuvântul dat constituie legământ. Eu mă refer, însă, la ceilalţi, pentru care loialitatea şi consecvenţa sunt concepte perimate. Pescuitorii în apă tulbure, pentru care atunci când va fi să-ţi acorde sprijinul promis aproape că nu te cunosc sau, în cel mai bun caz, vor profita de împrejurare ca să-şi arate „muşchii”, importanţa şi vanitatea lor de oameni ajunşi. Ce contează că au promis! E vina ta că te-ai încrezut în cuvântul lor. Cât timp nu trebuie să facă ceva sunt numai înţelegere şi bunăvoinţă. Când, însă, ar urma să acţioneze, devin fiare, principiali şi neînduplecaţi. Nici o grijă, vor găsi o explicaţie ca să scape de promisiunea dată. „A, nu, alta era situaţia”. Evident, o minciună, dar fiindcă ei califică situaţia, este o minciună inexorabilă. Numai pentru cel care nu înţelege acest mecanism sau, şi mai rău, pentru cel care nu vrea să accepte existenţa acestei „maladii morale”, atâtea lucruri, în viaţa noastră publică, devin de neînţeles.


luni, 13 februarie 2012

Rezultate alegeri RECTOR-UCB


Rectorul actual al Universitatii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu,
prof.univ.dr.Adrian Gorun, a fost reales la conducerea universităţii

Azi 13.02.2012 universitarii din Târgu Jiu şi-au ales Rectorul pentru următoarea perioadă.
Procesul electoral a început la ora 900 şi a durat până la ora 1600. Deşi vremea nu a fost prea prielnică peste 95% din electori (cadre didactice şi studenţi) şi-au exercitat dreptul de vot
Rectorul Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu în perioada următoare va fi dl prof.univ.dr.Adrian Gorun acesta obţinând un număr de 123 de voturi (80% din voturile valabil exprimate) în timp ce contracandidatul său a obţinut 31 de voturi,  6 voturi au fost anulate Astfel dl. prof.univ.dr.Adrian Gorun a câştigat detaşat acest proces electoral, Universitatea Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu optând pentru continuitate. 
 Urăm succes dl profesor universitar dr. Adrian Gorun în viitorul mandat.

Alegeri UCB

Alegeri in Universitatea Constantin Brancusi din Targu Jiu

Azi 13.02.2012 universitarii din Târgu Jiu îşi aleg Rectorul pentru următoarea perioadă.
Procesul electoral a început la ora 900 şi va dura până la ora 1600. 
La ora 14 peste 80% din membri cu drept de vot au participat la acest scrutin. Cei doi candidaţi şi-au exercitat dreptul de vot în această dimineaţă. Matinal, dl prof.univ.dr. Adrian Gorun a votat la ora 9, în deschiderea acestui proces electoral important pentru Universitatea Constantin Brancusi din Targu Jiu În jurul orei 11 a votat şi cel de al doilea candidat dl prof.univ.dr. Dorel Chiriţescu. 
Asta seară. după încheierea procesului electoral, vom afla cine va asigura conducerea Universităţii Constantin Brâncuşi din Targu Jiu în  perioada următoare.



sâmbătă, 11 februarie 2012

CAPRA VECINULUI

                                               CAPRA VECINULUI
                                                                            de Mihai Constantinescu

         La noi invidia constituie o motivaţie a comportamentului individual şi colectiv al oamenilor, cu atât mai profundă, cu cât este tăinuită, chiar negată. Capra vecinului: dacă vecinul are o capră şi tu nu o ai, el trebuie să o piardă; altminteri, avantajul de care beneficiază din cauza caprei devine intolerabil. Alţii ar spune că dacă vecinul are o capră la care râvnesc, ei vor munci astfel încât să poată dobândi şi ei o capră.
         La noi nu: vecinul trebuie să o piardă. Este principiul egalităţii între sărăcie, al cărui resort ultim se află în invidie. Nu există merit, deoarece primul lucru ce se va spune despre unul ce se ridică va fi să i se nege ceea ce a obţinut. Sunt oameni care succesele unora le resimt ca o durere fizică. Feriţi-vă de ei, oricând sunt gata să vă înjunghie iar, între timp, tehnica lor constă în însămânţarea de vorbe otrăvite, cu scop de a întina sau, cel puţin, de a insinua îndoiala. Iar când vorbele otrăvite vor prinde rod, vor lovi.
         „Cred că la noi invidia este ca o moştenire ancestrală. În fond printre strămoşii noştri sunt şi geţii, despre care grecii din antichitate spuneau că erau cei mai invidioşi dintre pământeni. De aceea niciodată nu au putut constitui un stat: cum se ridica cineva, toţi se solidarizau ca să-l distrugă. Autoritatea, astfel, nu era însoţită de respect şi nici nu genera ordine ci, dimpotrivă, invidie şi contestare”. Aceste spuse ale fostului meu profesor de engleză din liceu sunt deplin adevărate şi astăzi. La noi „homo homini lupus est”, adică lupta fiecăruia împotriva oricui, nu are ca resort setea de putere – prea puţini sunt cei la care  dorinţa de dominaţie să fie un scop în sine – lăcomia – românii dacă sunt lacomi este la mâncare şi băutură, lăcomia, ca trăsătură fundamentală a spiritului, fiind, când există, îndeosebi la unele etnii ce trăiesc printre noi şi mai ales sub forma avariţiei, ce trebuie neapărat deosebită de cumpătare – sau altă maladie a spiritului, în afară de invidie.
         Invidia da. Ea justifică orice contestaţie. Renumele sau averea unuia este ca o jignire adusă celorlalţi. De aceea succesele sale nu pot fi decât nemeritate. Nimic mai uşor de închegat decât solidaritatea incapabililor şi nimic mai simplu de făcut decât darea în pradă a celui ce a reuşit. Dar invidia este şi mai perfidă. Ea previne orice reuşită. Ca şi cum ar avea simţul animalului de pradă, ce îşi adulmecă victima de la distanţă şi începe vânătoarea înainte ca ea să o fi ştiut. Este de ajuns pentru invidios ca să simtă că unul s-ar putea ridica pentru ca să-i devină duşman.
         Meritul nu are nici o valoare deoarece, evident, că faţă de dânsul meritul celuilalt fie nu există, fie nu se compară cu al său, chiar dacă acesta există numai în stare virtuală sau ca închipuire. Veţi spune că o asemenea invidie este un soi de orbire? De acord. Veţi spune că el este asemenea unui ucigaş? Aşa este. Feriţi-vă de el şi niciodată nu vă încredeţi în dânsul iar dacă, într-un fel, îl puteţi înlătura, faceţi-o cu sentimentul că astfel vă îndepliniţi o datorie.

vineri, 10 februarie 2012

Clasament universitati: ianuarie 2012



Webometrics Ranking of World's Universities
Poziționarea Universităţii Constantin Brancusi din Targu Jiu  în ediția din ianuarie 2012 a World Universities' Ranking on the Web
(Clasamentul Webometrics)
Conform ediției din ianuarie 2012 a World Universities' Ranking on the Web, Universitatea Constantin Brancusi din Targu Jiu ocupă poziția 4444 în clasamentul mondial înregistrând un salt de 1641 de locuri ( acum un an Universitatea ocupa pozitia 6085) fiind clasată  pe pozitia 36 între universitățile românești. Intreg clasamentul este disponibil aici.
         În clasamentul ce  cuprinde peste 20000 de instituţii de învăţământ şi cercetare din lume pe primul loc se află Harvard University urmată de Massachusetts Institute of Technology şi Stanford University. Prima universitate în Europa este Swiss Federal Institute of Technology la egalitate cu University of Cambridge  ( locul 24 în clasamentul mondial) urmate de University of Oxford (locul 36 mondial). Clasamentul mondial este disponibil aici
         În România prima universitate în acest top este Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (locul 538 în clasamentul mondial), urmată de Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi şi Universitatea Transilvania din Brasov. In primele 1000 de universităţi din lume figurează în această ediţie 9 universităţi din România, un salt semnificativ în condiţiile în care în ediţia din ianuarie 2011 în primele 1000 de universităţi din lume, erau cuprinse numai 3 universităţi din Romania (Universitatea Politehnica din Bucureşti, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi)
            Webometrics Ranking of World Universities este realizat pe baza continutului web generat de universitati, si de relevanta acestui continut masurat atat prin numarul de linkuri externe spre institutiile de invatamant, cat si prin numarul de citari ale lucrarilor postate pe site-urile proprii. Pentru realizarea acestui top, Cybermetrics Lab analizeaza peste 20.000 de universitati din intrega lume, clasamentul rezultat fiind publicat de doua ori pe an, in ianuarie si iulie.

marți, 7 februarie 2012

SOLIDARITATEA INTRU TICALOSIE


                                         SOLIDARITATEA INTRU TICALOSIE

de Mihai Constantinescu

                        Adesea, ceea ce m-a uluit este trăinicia solidarităţii dintre nemernici. Ei s-ar putea urî sau numai şicana, utilizând în acest scop, toată gama de mijloace de care dispun: minciuna, demagogia, înşelăciunea, lovitura sub centură, etc. Dar daca interesele lor de ansamblu sunt, într-un fel, afectate sau, chiar, numai ameninţate, reacţia va fi promptă, fermă şi eficace, aproape instinctivă: foştii rivali devin tovarăşi. Iar solidaritatea lor astfel constituită este cu atât mai puternică cu cât ceea ce îi uneşte are un caracter mai nedemn. Scopul îl constituie apărarea de răspundere a unuia dintre ei pentru o crimă ce i se impută? Cu toţii vor fi de acord, deoarece astfel se apără şi pe ei înşişi, dacă ar fi să facă o asemenea faptă. Ce contează că, astfel, săvârşesc o injustiţie. Solidaritatea întru ticăloşie este îndeosebi pentru apărarea de răspundere. In rest,  interesele comune sunt mai rare. Dar apărarea de răspundere constituie o situaţie limită, deoarece singurul adversar implacabil al oricărei nedemnităţi sau nelegiuiri este justiţia.

                      Cândva m-am întrebat dacă solidaritatea întru ticăloşie reprezintă consecinţa unei norme morale, a loialităţii. S-ar putea crede că da în faţa cerbiciei cu care unii rezistă la toate presiunile exercitate asupra lor pentru a-i trăda pe ceilalţi. Nu cred, însă, că este aşa. Ar fi o soluţie antinomică. Binele, şi, deci, norma morală ca expresie a sa, nu poate fi în slujba răului. Ele se exclud. De aceea, o asemenea cerbicie nu-i decât solidaritate întru ticăloşie, ce reprezintă condiţia sine qua non pentru realizarea ei. Fără o asemenea solidaritate ticăloşia ar fi neputincioasă, aşa încât ceea ce explică solidaritatea îl constituie faptul că ticăloşia în legătură cu care ea s-a constituit apare mai importantă decât îndreptarea ei.

                     Solidaritatea întru ticăloşie este o lege de fier. De aceea ea nu priveşte, cum s-ar putea crede, doar pe criminali sau hoţi sau alţi fără-de-lege. Este îndeajuns ca unii să aibă o conştiinţă încărcată, cum ar fi în cazul sentimentului datoriei neîmplinite, pentru ca o asemenea solidaritate să se constituie ca de la sine. De aceea, într-o atare împrejurare, dacă unul ar fi ameninţat de pericolul angajării răspunderii sale, indiferent care ar fi fapta, toţi ar sări în apărarea lui. Cum ar putea fi altfel când solidaritatea întru ticăloşie constituie, în ultimă analiză, consecinţa reprezentării unui păcat comun. Ea este o reacţie de apărare unei asemenea conştiinţe ce ştie că nu se poate izbăvi. De aceea ce îi mai rămâne decât să se apere! Pentru ei, purtătorii unei asemenea conştiinţe, numai ei contează.

                    O asemenea atitudine nu reprezintă expresia unui interes de grup. Mai bine spus ar putea fi, dar nu în mod necesar, deoarece solidaritatea întru ticăloşie este mai mult decât ocrotirea unui astfel de interes. Ea are ca obiect, în ultimă instanţă, protecţia unui mod de viaţă şi a regulilor care îl definesc. De aceea se şi manifestă atât de spontan, ca un act de credinţă. „Spune-mi cu cine te aduni ca sa-ti spun cine eşti” zice românul. „Cine se adună se aseamănă”. Multă înţelepciune. Solidaritatea întru ticăloşie nu-i decât una din întruchipările acestor proverbe.

vineri, 3 februarie 2012

NEMERNICUL


NEMERNICUL

de Mihai Constantinescu

 Nu există rol pe care un nemernic să nu-l poată juca. Ca prieten va cultiva această relaţie cu meşteşug, nu atât pentru a te distruge, cât pentru a te folosi. Iar atunci când i-a venit vremea se va răzbuna pentru binele ce i l-ai făcut. Pentru el oamenii sunt doar un mijloc, iar valorile o armă.

         Nemernicul nu are decât o singură constantă: invidia şi interesul său. Când una, când cealaltă precumpănesc, dar niciodată ele nu se exclud. Iar pentru realizarea lor mijlocul cel mai des folosit este însămânţarea de vorbe şi situaţii, a căror combinaţie se aseamănă cu o ţesătură de păianjen. Nemernicul este un jucător, dar prea laş ca sa rişte. De aceea jocul său nu poate fi altfel decât ascuns.

         Când pierde, devine mieros, sentimental şi plângăreţ. Când câştigă este abuziv şi răzbunător. Când deţine puterea o exercită despotic. Acest suflet cameleonic nu are decât un singur crez: propria sa imagine hipertrofiată. Totul se raportează la ea. De aici şi necesitatea de a se răzbuna pe cei care cândva l-au ajutat. Vina lor este că s-au interferat cu ceea ce el neagă cel mai mult: momentul său de cumpănă, când era în nevoie.

         Ceea ce nu cunoaşte şi nici nu poate cunoaşte un nemernic este generozitatea şi tot ceea ce rezultă din ea: întruparea unei idei, loialitatea, ataşamentul dezinteresat. Chiar dragostea pentru dânsul e un simplu automatism, reglat de interes sau de obişnuinţă.

         De aceea, indiferent de poziţia sa socială, de funcţia pe care o exercită nemernicul, acest înşelător ca nimeni altul, murdăreşte tot ce atinge. Este punctul său slab, deoarece astfel poate fi recunoscut. Iar dacă îl veţi întâlni, feriţi-vă de el , ca de lepră.
Un e-mail recent primit m-a  determinat sa apelez la un  autor ce prezinta foarte bine tipologiile umane. Este vorba de Mihai Constantinescu. O sa incerc sa prezint cateva, iar de aici  poate mai schimbam cate ceva.